Dacă e să ne punem la masă și să discutăm despre valori, pentru mine, autenticitatea este, fără doar și poate, o piatră de temelie în tot ceea ce întreprind. Însă într-o lume în care aproape că ți se impune cum să arăți, să vorbești, să muncești sau, mai nou, să iubești, cât de ușor putem păstra această valoare nealterată?
E o întrebare pe care mi-o pun constant, într-o continuă necesitate de conservare a propriei mele autenticități.
Definiția clasică a autenticității – „conform cu adevărul, a cărui realitate nu poate fi pusă la îndoială” este simplă, dar insuficientă. Adevărul este un concept subiectiv și fluid, iar percepția noastră asupra realității este la fel de variabilă. Astfel, o definiție statică nu poate captura complexitatea și nuanțele autenticității umane. Așadar, ce este, de fapt, autenticitatea?
Paradoxal definiției, afirm înainte de a-mi expune părerea, că nu dețin adevărul absolut, iar tot ce așez între rândurile mele este, o teorie personală, cu rădăcini în sinele propriu. Astfel, autenticitatea pentru mine se traduce în suma comportamentelor sincere, asumate și individuale față colectivitate, a eforturilor constante de a-ți susține propria minte, propriul Eu și propriile dorințe și a căutărilor neobosite în sine, în autocunoaștere și autosuficiență. Toate acestea îți asigură veridicitatea atât în viața personală, dar și în viața profesională.
Cum am ajuns la această idee aproape încâlcită?
Totul a început chiar din adolescentă, din dorința de mă integra, de a intra în anumite contexte liceal-sociale, am început să preiau comportamente, dorințe sau să fac acțiuni care nu mă reprezentau, dar mă ajutau în a avea o viață socială activă.
Confruntarea cu această discrepanță între cine eram cu adevărat și cum mă prezentam în fața celorlalți a generat o disonanță cognitivă profundă. Sentimentele de nemulțumire și dezamăgire au fost motivele unei introspecții necesare. Eu consider că dezamăgirea vine la pachet cu așteptările nerealiste, cu încercarea distorsionării propriului adevăr. Dar dezamăgirea este cel mai bun pas înapoi la propria persoană. Iar propriul meu adevăr stătea în alte lucruri.
De mică am pus expresia “asta e o discuție de oameni mari” pe lipsa de informație, nu pe vârstă. Iar asta m-a ajutat să am o înclinație aparte spre informare, cunoaștere, învățare. Desigur că asta s-a transformat peste ani în autocunoaștere și învățare despre sine. Să investești timp în a te cunoaște și în a acumula cunoștințe care să te poziționeze vertical în fața altora, fără a fi nevoie să te camuflezi sub comportamente ce nu-ți aparțin, este un compliment înălțător pe care ți-l faci propriei persoane.
Așa am sustras individualitatea din colectiv și le-am separat în viața mea, astfel încât să știu cât de mare e efortul de a-mi susține autenticitatea. Și da, efortul este mare în multe situații, dar merită și o să îți spun și de ce te îndemn la acesta:
- Autenticitatea acționează ca un filtru social. Prin exprimarea sinceră a opiniilor și valorilor noastre, atragem în viața noastră oameni care rezonează cu adevărat cu noi și ne îndepărtăm de cei care nu ne apreciază pentru cine suntem cu adevărat. Această selecție naturală poate fi dureroasă pe termen scurt, dar pe termen lung ne aduce relații mai autentice și mai satisfăcătoare. Acceptarea e aproape imposibilă când nu există înțelegere, iar înțelegerea este direct proporțională cu competența de a o face. Iar competența se dobândește doar când există voință. Un loc, context, relație, job, în care nu ești acceptat decât dacă îți inhibi propria personalitate, propriul filtru al ideilor, propria argumentare a poziției tale, nu-ți va onora autenticitatea și implicit va aduce în viața ta oameni care să te judece, în loc de oameni care să te susțină.
- Autenticitatea înseamnă corectitudine. Nu o dată am auzit persoane supărate că nu au obținut un job pentru că acesta a fost acordat “pe pile”, iar frustrarea aceasta este reală. Când nepotismul bate competența, poate exista o destabilizare emoțională și morală. Însă partea bună a acestor întâmplări este că poate acel loc chiar nu era potrivit pentru tine. Eu nu cred în coincidențe, cred că efectele pe care ajungem să le simțim sunt reacțiunea deciziilor luate la un moment dat atât de noi, cât și de alte persoane. Iar atunci când te regăsești dat la o parte dintr-o situație incorectă, mulțumește și bucură-te că autenticitatea ta nu va fi îngropată în acel context. Desigur că, sunt oameni făcuți să fie parte din mulțime, oameni pentru care Eul se identifică doar colectiv și care funcționează pe principiul similitudinii și asocierii, favorizând doar ce se aseamănă cu dânșii, fac parte din aceleași grupuri sociale sau familiale, iar asta este ok, dar nu autentic. Îndrăzneala de a fi diferit prin a fi tu însuți este un pas spre adevăr.
- Autenticitatea înseamnă respect de sine. Când suntem confruntați cu judecăți negative legate de alegerile noastre, este important să ne amintim că fiecare individ are dreptul de a-și trăi viața în conformitate cu propriile valori și preferințe. Autenticitatea înseamnă a ne respecta pe noi înșine, chiar și atunci când ceilalți nu înțeleg sau nu aprobă deciziile noastre. Este în regulă să ți se dezaprobe autenticitatea de către persoane cu interese diferite. După cum spuneam mai sus, capacitatea de înțelegere este bazată pe competență. În contexte superficiale, autenticitatea este prima valoare stârpită. Iar atunci când alegerea este între “ești ca noi” și “ești fără noi”, unde presiunea este pusă doar pe propria persoană, alege să fii ca tine și sa te respecți. Relațiile sănătoase se bazează pe valori și compromisuri comune, nu pe cenzura propriei personalități.Trăim vremuri interesante, unde ispita de a fi, a vorbi, a gândi sau a iubi la fel ca ceilalți este mare și plină de abisuri care diminuează importanța noastră ca entitate separată de grup. Dar grupul ar trebui să tindă către eterogen, căci tocmai ce ne face diferiți are puterea de a ne uni și mai mult. Valorile reale, respectul pentru sine și propriul adevăr, continua învățare și acceptarea sunt pietrele de râu care înfruntă apele societății.Adevărul este un ideal, un concept abstract care ia forma propriei realități, fie ea veridică sau nu, dar autenticitatea este motorul autocunoașterii, a respectului și încrederii de sine, este suma propriilor gânduri și idei. Și mai presus de toate, este liniște, pentru că nu întâmplător, unul dintre antonimele autenticității este falsul. La fel ca minciuna, poate chiar înrudit cu ea, falsul e o iluzie de scurtă durată, pe când adevărul nu se supune condiției temporale.Autenticitatea nu este doar o valoare, ci un stil de viață. Prin cultivarea autenticității, ne deschidem către o viață mai împlinită, mai bogata și mai semnificativă. Întrebarea nu este dacă autenticitatea este subestimată, ci dacă suntem dispuși să investim în noi înșine pentru a o cultiva. Subestimându-ne autenticitatea ne subestimăm capacitatea de a fi pe deplin, de a trece peste niște orizonturi și de a (ne) descoperi. Iar cu cât cauți mai intens în interiorul tău, cu atât exteriorul ți se arată diferit, căpătând un alt sens.
După cum spunea Carl Rogers, unul dintre pionierii psihologiei umaniste, “Un organism este în stare de congruență atunci când experiența sa este, în fiecare moment, reprezentată în mod adecvat în conștiință și este exprimată liber în comportament.”
Autenticitatea este tocmai această congruență între sinele interior și exterior.
Articol scris, din inima, de catre Adelina Facas ❤️
