O călătorie prin așteptări și realitate
Pe drumul nostru profesional, cu toții ne dorim să creștem, să învățăm și, de ce nu, să ne depășim limitele. Sunt acele momente în care simțim că suntem pe val, absorbind cunoștințe noi și atingând obiective care păreau îndepărtate. Ne punem energie, pasiune și dedicare, visând la o evoluție frumoasă, la o carieră care să ne împlinească. Această dorință de a ne dezvolta este motorul care ne propulsează înainte.
Însă, viața la birou nu este întotdeauna un drum lin. Uneori, presiunea crește, obiectivele se schimbă în mod neașteptat, iar mediul înconjurător pare să ne testeze rezistența într-un mod care ne ia prin surprindere. Cu toții am simțit la un moment dat povara unor așteptări nerealiste sau a unui climat în care tensiunea plutește în aer.
Dar iată un adevăr pe care simt nevoia să îl spun cât se poate de clar și cu blândețe: nicio promovare și nicio treaptă în evoluția profesională nu ar trebui să fie condiționată de acceptarea lipsei de respect. Succesul nu ar trebui să vină niciodată la pachet cu degradarea demnității personale. Creșterea ar trebui să fie despre inspirație, nu despre intimidare.
Contextul noii provocări: când harta se schimbă în timpul jocului
Am acceptat o nouă provocare profesională cu entuziasm și cu o viziune clară. Știam că rolul meu implica o reorganizare atentă a echipei, un proces firesc atunci când există posturi neocupate și când e nevoie de o nouă structură. Am intrat în acest nou capitol cu inima deschisă și cu dorința de a construi ceva solid.
Ceea ce nu știam, și ceea ce a venit ca o surpriză majoră la scurt timp după preluarea rolului, a fost o schimbare la nivel de top management. În mod obișnuit, când te alături unei companii, ai ocazia să te întâlnești și să discuți direct cu viitorul tău manager. Este un moment esențial în care ambele părți evaluează compatibilitatea viziunilor, a stilului de lucru și dacă se poate construi o colaborare eficientă.
Însă, atunci când ești deja parte din organizație și apar modificări majore la vârful conducerii, lucrurile stau complet diferit. Nu ți se cere opinia, nu ai un cuvânt de spus. De cele mai multe ori, aceste schimbări sunt adevărate surprize pentru toți angajații, un fel de cutremur organizațional care te obligă să te adaptezi rapid la o nouă dinamică, la o nouă personalitate care definește tonul general.
Diferența de viziune este sănătoasă, lipsa de respect nu
La început, lucrurile păreau să se așeze. Dar așa cum se întâmplă adesea, perioada de acomodare a zburat, iar diferențele de viziune au început să iasă la suprafață. Am realizat rapid că aveam perspective diferite asupra modului în care ar trebui gestionată echipa și atinse obiectivele.
Și este perfect firesc și chiar sănătos să avem opinii divergente! Suntem ființe unice, cu experiențe, cunoștințe și moduri de gândire diferite. O echipă puternică nu este formată din oameni-robot care aprobă în cor, ci din profesioniști care aduc la masă idei variate, menite să îmbunătățească rezultatul final prin dezbatere constructivă. Dezvoltarea Profesională se întâmplă adesea în spațiul dintre aceste viziuni diferite.
Ceea ce nu este sănătos, și unde linia începe să se estompeze periculos, este ca aceste diferențe de opinie și de viziune să fie întâmpinate cu un ton nepotrivit, cu lipsă de considerație sau, mai rău, cu lipsă de respect.
Cu toții venim la muncă pentru a ne face treaba cât mai bine, pentru a livra rezultate și pentru a ne îndeplini indicatorii de performanță (KPI-urile). Dacă există persoane care nu înțeleg acest lucru sau care nu reușesc să se ridice la nivelul așteptărilor, atunci trebuie căutate soluții, dar cu decență și profesionalism.
Soluțiile pot include acordarea unei șanse suplimentare pentru asimilarea informațiilor și atingerea performanței sau, dacă nu există cale de mijloc, o despărțire amiabilă. Indiferent de varianta aleasă, mediul ar trebui să rămână unul colegial, bazat pe deschidere și pe capacitatea de a oferi și de a primi feedback constructiv într-o manieră respectuoasă.
Momentul adevărului: când „feedback-ul” devine intimidare
Timp de o bună perioadă, m-am străduit din răsputeri să preiau fiecare „feedback” primit de la superiorul direct și să îl transform într-o oportunitate de dezvoltare. Îl priveam ca pe o temă pentru acasă, ca pe o provocare de a deveni mai bună. Încercam să extrag esența constructivă din fiecare interacțiune, chiar dacă multe dintre ele erau greu de digerat, simțind mereu o tensiune nejustificată. Mă gândeam: „Poate că este doar stilul lui, poate trebuie să fiu mai rezistentă la stres.”
Această auto-impusă obligație de a „învăța” din orice, chiar și din neplăcut, a durat până în ziua în care am avut o conștientizare dureroasă, dar eliberatoare: aproape fiecare moment de așa-zis feedback era însoțit de un ton ridicat, de un limbaj nepotrivit și de o energie care nu avea nimic de-a face cu ghidarea profesională. Nu era o discuție, era adesea un monolog aprins bazat pe critici nefondate sau livrate într-un mod care anula orice urmă de profesionalism.
Atunci am înțeles un lucru esențial: nu sunt obligată să accept comportamente toxice doar pentru a dovedi că sunt „rezistentă la stres” sau „dornică de dezvoltare” (sintagme pe care le găsim des în fișa postului). Am realizat că nu trebuie să mă simt jignită sau să adopt o atitudine de obediență pasivă pentru a fi apreciată sau pentru a-mi câștiga un loc la masa celor „care reușesc”. Respectul nu se negociază în schimbul performanței.
După ultima discuție aprinsă, care a fost mai mult un monolog pe care l-am ascultat în tăcere, am luat decizia definitivă: voi pleca.
Conștientizarea finală: eu sunt mai importantă decât orice job
Imediat după ce am luat decizia, am simțit o liniște pe care nu o mai avusesem de mult. Eram bine, mai bine ca oricând, pentru că hotărâsem că nu mai vreau să accept acel tip de comportament.
Am anunțat că îmi dau demisia, deși iubeam cu adevărat ceea ce făceam. Iubeam produsele, iubeam potențialul echipei. Lucrurile în departament se stabilizaseră, echipa era consolidată, colegii erau dedicați, iar rezultatele noastre erau clare și măsurabile. De fapt, plecam dintr-un loc în care îmi atinsesem obiectivele profesionale.
Dar eu luasem decizia de a pleca din alt motiv: acela de a nu mai tolera lipsa de respect.
Am înțeles că eu sunt mai importantă decât un job.
- Demnitatea mea nu mai era negociabilă.
- Respectul meu de sine cântărea mai mult decât orice KPI realizat.
Îmi doream să fiu bine, pentru mine și pentru familia mea. Atâta timp cât eram frustrată și epuizată din cauza modului în care eram tratată, nu puteam fi un partener bun, un părinte prezent sau un profesionist concentrat, nici acasă, nici la serviciu. Eram o fântână goală.
Mi-am promis că nu voi mai permite nimănui să se comporte astfel cu mine. Și cred cu tărie că nimeni nu ar trebui să accepte să fie tratat așa.
Avem datoria față de noi înșine să ne apărăm, să avem curajul să le spunem celorlalți, cu calm și claritate, atunci când ceva în comportamentul lor nu este în regulă — nu doar față de noi, ci și față de oricine altcineva. Asta nu este răzbunare, este o limită sănătoasă.
Responsabilități și drepturi: de ce nu trebuie să tolerăm toxicitatea
La locul de muncă, avem responsabilități și obligații clare, dar avem și un drept fundamental: acela de a fi tratați cu decență și respect.
Știu că din păcate, încă există mulți oameni care aleg să tolereze comportamente toxice de teama de a-și pierde locul de muncă, de a nu găsi altceva mai bun sau de a fi etichetați ca fiind „sensibili” sau „slabi”. Dar acest lucru nu este normal și nu ar trebui să fie acceptat ca o parte „firească” a vieții profesionale.
Există întotdeauna calea discuției profesionale, fie cu persoanele direct implicate, fie, dacă este necesar, cu Departamentul de Resurse Umane (HR). Rolul HR-ului ar trebui să fie acela de a asculta, de a media și de a găsi soluții concrete care să protejeze angajatul și să mențină un mediu de lucru etic.
Îi încurajez pe profesioniștii de HR să fie mai mult decât administratori de contracte și proceduri. Să vorbească activ și frecvent cu colegii din toate departamentele, nu doar în sens general. Să fie proactivi și aplicativi — mai ales atunci când primesc semnale, chiar și subtile, că ceva nu este în regulă în echipă. Să facă concret ceva pentru a-și proteja și sprijini colegii.
La toate conferințele din ultimii ani, am văzut cum se pune accentul pe ideea că angajatul trebuie să fie pe primul loc. Știu că există multe companii în care acest lucru se întâmplă cu adevărat, companii care sunt adevărate exemple de cultură organizațională pozitivă.
Dar, din păcate, sunt și companii unde această deviză rămâne doar la nivel declarativ, fără a fi susținută de măsuri reale și de intervenții eficiente atunci când apar derapaje.
Am mare încredere că profesioniștii din resurse umane vor înțelege că inteligența artificială și tehnologia sunt un ajutor imens în gestionarea sarcinilor administrative. Aceste instrumente le pot oferi mai mult timp să fie alături de oameni, să îi asculte, să îi susțină și să intervină acolo unde mediul devine toxic.
Dezvoltarea Profesională autentică, armonioasă, nu poate avea loc într-un mediu în care demnitatea este atacată. O companie este construită din oameni, iar cei mai mari ambasadori ai ei sunt chiar angajații, dar numai atunci când aceștia se simt respectați, valorizați și în siguranță.
Să ne reamintim mereu: Respectul de sine este fundamentul oricărui succes durabil.
