Nu știu alții cum sunt, dar eu…
Așa aș începe orice discuție despre experiența pe care o trăiește un părinte atunci când intră în concediu creștere copil. Modul în care te „lovește” această schimbare este profund personal și depinde de nenumărați factori, dar sunt câteva trăiri comune pe care le putem recunoaște cu toții.
Schimbarea de la statutul de profesionist activ la cel de îngrijitor full-time poate fi bruscă și, pe alocuri, violentă. Înainte, agenda mea era scrisă cu markere colorate, plină de deadline-uri, ședințe și proiecte cu impact. Deodatǎ, singurul „deadline” era ora de somn a bebelușului, iar singurul meu „proiect” era să-l țin fericit și în siguranță.
Nu e mai puțin valoros, dar e complet alt tip de efort.
Trecerea la un nou ritm: euforia și adevărul
Îmi aduc aminte clar primele luni de euforie, cu miros de lapte și somnuri neregulate. Eram într-o bulă, cu bebelușul în brațe, printre scutece, biberoane și rutina domestică împărțită în calupuri de două ore. Nu au existat anxietăți sau întrebări existențiale la început. Eram convinsă că mă pot bucura de această pauză „meritată” și că o sǎ pot citi 10 cărți și învăța inca o limbă straină în timp ce puiul dormea.
Adevărul, însă, a lovit mai târziu.
Când am ajuns în faza „somnul exclusiv în brațe, eu în picioare, de patru ori pe zi”, am conștientizat că nu mai fac nimic altceva. A fost o tranziție brutală de la a fi o femeie „full hands on” și la birou, și acasă, la a cere 30 de minute (maaaxim) libere pentru un duș. Este un atac direct la adresa libertății personale și a capacității de a face ce simți, atunci când simți. Am început să simt frustrare doar pentru că nu puteam termina un gând fără să fiu întreruptă. Mă simțeam ca un laptop deschis pe 100 de tab-uri, dar fără baterie.
Pierderea de sine și redefinirea rolului
Perioada de concediu creștere copil m-a forțat să-mi pun la îndoială rolul. Nu aveam timp pentru mediul profesional; creierul meu era ocupat să gestioneze o responsabilitate imensă, să anticipeze pericole și să facă scenarii apocaliptice. De exemplu, mă trezeam noaptea gândindu-mă nu la următorul proiect, ci la ce am de facut dacă face febră mare la ora 3 dimineața. Aceste scenarii mă epuizau psihic mai mult decât un proiect solicitant de la birou.
Apropo, sper ca aveti cel putin Peditel pe speed dial.
Toate problemele lumii păreau să cadă pe umerii mei deodată. Greul venea din interior, din acea voce care punea la îndoială capacitatea mea. Nu este neapărat despre greul pe care il aduce bebeluşul – frustrarea ține de felul în care ni se apasă butoanele, de toleranța la îngrădirea limitelor și de felul în care gestionăm pierderea de sine.
Teme ofertante pentru multele mele sedințe de terapie.
Restartul: baby steps și oportunitățile flexibile
Adevărul este că materia cenușie nu moare. Creierul se îmbogățește cu trăiri și conexiuni noi. Realizarea asta mi-a permis să fac o mică schimbare: am decis să preiau o ușoară activitate profesională, extrem de flexibilă ca timp și consum de resurse. Am început cu creare de conținut, de 1-2 ore, după ce copilul adormea. Nu era mult, dar era al meu. Era un rezultat măsurabil, diferit de spălatul vaselor, și care îmi reconfirma valoarea profesională, nu doar cea maternă.
Acest baby step a făcut diferența. M-a reconectat la ideea de a putea și de a produce un rezultat concret care atinge pe cineva. Chiar și un singur om e suficient.
Rezumat pentru mama la inceput de drum: Nu ești singurǎ!
E normal să te simți oricum te simți. Nu te judeca prea aspru. A fi mamă nu anulează dreptul de a-ți dori să fii și femeie, profesionist, prietenă. Toate co-există.
Pauza este temporară. Orice s-ar întâmpla în domeniul tău profesional, vei recupera. Când te vei întoarce, vei fi un profesionist mai bun, cu o inteligență emoțională crescută și o gestionare a crizelor imbatabilă. Maternitatea este un bootcamp de soft skills!
Materia cenușie nu pleacă nicăieri. Încearcă să găsești activități care să-ți reamintească că încă gândești dincolo de programul de somn sau diversificare. Fie că e un podcast despre orice, un curs online de o oră sau chiar să scrii un email de mulțumire care sună coerent. Fă-o pentru tine.
Cere ajutor! Familie, prieteni, terapie, oricine. Doar cere. Nu ești o super-eroină dacă te epuizezi singură; ești o super-eroină dacă știi să ceri resurse când ești la limită.
Și cel mai important: nu lăsa comparațiile cu „mamele perfecte de pe Instagram” să te doboare. Fiecare familie are drumul ei. Ești suficient de bună exact așa cum ești acum. Procesul ăsta te transformă. Nu e o pauză, e o evoluție. Mâine va fi o zi mai ușoară.
Vom ieși din această etapă 2.0.
E normal.
Nu ești singurǎ.
